Bine ați venit!

Unul dintre locurile care păstrează vie amintirea poetei Veronica Micle (1850-1889) este casa memorială din Târgu Neamţ, situată în vechea vatră a oraşului, pe drumul care duce către Cetatea Neamţ.

Construită de către Mănăstirea Neamţ pe la anul 1834, spre a folosi ca mitoc şi şcoală pentru călugări, clădirea a fost cumpărată în anul 1850 de Ana Câmpeanu (mama Veronicăi Micle), care a venit aici din Năsăud, după moartea soţului, împreună cu cei doi copii ai ei, Veronica şi Radu (G. Luca, Târgu Neamţ. Monografie, Piatra-Neamţ, 2008, p. 397). Nu ştim care au fost motivele pentru care Mănăstirea Neamţ a vândut această casă, dar este cert faptul că la 10 august 1850, Ana Câmpeanu devine proprietara acestui imobil, aşa cum o arată şi actul de vânzare-cumpărare:

„Declarăm că am vândut D-nei Ana Câmpeanu româncă din Năsăud - Transilvania, Casa Mănăstirei aflată în Tg. Neamţ pe Uliţa Mare - capătul Târgului despre Cetatea Neamţ, în faţa Şcoalei Grigore Ghica Vodă şi a Spitalului Tg. Neamţ, megieşită la răsărit cu Gh. Matiescu, la apus cu locul viran al Mănăstirii Neamţ, la mieazănoapte cu Uliţa Mare şi la miazăzi cu apa şi cu prundul Ozanei.
Casa, făcută de Mănăstirea Neamţ pentru mitoc şi şcoală, la anul 1834, din lemn şi zid, acoperită cu draniţă, având cerdac şi compusă din patru odăi, nouă ferestre, şase uşi şi trei sobe cu horn, pe jos podeală, având în ogradă fântână, beciu, grajdi şi şură cu loc cu pomi împrejmuit cu gard de scânduri după întinderea şi stăpânirea actuală. Toate aceste vândute cu preţul de (100) una sută galbeni pe care s-a vărsat la Casieria Sfintei Mănăstiri, pe deplin, în faţa noastră, la facerea acestui document, de la cumpărătoarea care va deveni de astăzi stăpână pe casa arătată mai sus. Eu Ana Câmpeanu declar: am primit casa şi am plătit întreg preţul. Făcut azi 10 august 1850, semnat şi întărit cu pecetea Sf. Mănăstiri Neamţu şi Secu” (Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, vol. II, Piatra-Neamţ, 2009, p. 157).

Ana Câmpeanu şi cei doi copii ai săi au locuit aici până în 1853, când se mută la Iaşi, dar casa rămâne în continuare în proprietatea familiei. După ce Veronica s-a căsătorit cu profesorul Ştefan Micle, în 1864, casa din Târgu Neamţ îi este dăruită ca zestre, iar poeta a revenit aici adesea. În ultima perioadă a vieţii, Veronica Micle s-a mutat la Mănăstirea Văratec, fapt ce a determinat-o să doneze casa, în anul 1886, maicilor de la această mănăstire:
„ACT DE DANIE. Eu subsemnata Doamnă Veronica Micle, cu domiciliul în Mănăstirea Văratic, donez, de a mea bunăvoie, Sf. Mănăstiri Văratic casa mea, mobilată cu toate atenansele, situată în Tg. Neamţ, pe Uliţa Mare, vizavi de şcoala no. 1 de băieţi, Grigore Ghica Vodă şi Spitalul Tg. Neamţ. Casa o am proprietatea mea, ca zestre şi moştenire de la defuncţii mei părinţi; deci dragostea mea este că dau cu toată inima şi cu drag, casa mea în stăpânirea Mănăstirii Văratec, pentru a se instala în casă mitoc pentru primirea maicilor, care vin la spital, bolnave, şi au nevoie de îngrijirea doctorului, şi a celor care vin la oraş pentru a-şi târgui. Iar pe peretele casei să fie afişat o placă de marmoră pe care va fi scris pentru pomenire de generaţia actuală şi viitoare «Casa Veronica Micle».
Semnat proprie de mine, Veronica Micle.
Făcut la Mănăstirea Văratec, anul 1886, octombrie 12” (Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, vol. II, Piatra-Neamţ, 2009, p. 157).

Această placă a fost fixată în anul 1939 de către mai mulţi năsăudeni veniţi în vizită la Târgu Neamţ, cu menţiunea ,,În această casă a locuit vremelnic Veronica Micle (1850-1889)”.
După câţiva ani, Mănăstirea Văratec a vândut casa cetăţeanului Ion Grădinaru, din Târgu Neamţ. În 1939, Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice a făcut demersuri pentru recunoaşterea ca monument istoric a acestei case.

Ca urmare a acestui demers, prefectul de Neamţ emite o adresă către primarul din Târgu Neamţ pentru ,,a anula autorizaţiunea No. 1198/1939, eliberată de dvs. pentru dărâmarea casei unde a locuit Veronica Micle, aflată în strada Ştefan cel Mare, no.12”. Primarul din Târgu Neamţ, Ion Balan, îi răspunde prefectului tot printr-o adresă oficială prin care îl informa că a fost eliberată o autorizaţie de construcţie pentru un imobil la adresa amintită, dar ,,nu în locul celei [casei - n.n.] vechi care e monument istoric” ci în spatele ei, fără a interveni asupra monumentului (Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, vol. II, Piatra-Neamţ, 2009, p. 157).

La 17 mai 1948, părintele Constantin Matasă, în calitatea sa de delegat al Comisiei Monumentelor Istorice din judeţul Neamţ, întocmea următoarea constatare:
,,Casa pe care Veronica Micle a avut-o în str. Ştefan cel Mare nr. 14 din Târgu Neamţ este construită din lemn, dar încă în bună stare, deoarece actualul proprietar care locuieşte în ea, a acoperit-o. Casa prezintă interes şi prin aspectul ei pitoresc, păstrând atât în interior cât şi în exterior un pronunţat caracter de vechime; merită doar să fie răscumpărată de stat cu jumătate din teren, porţiunea despre strada Ştefan cel Mare, teren pe care se găseşte şi casa. Restul de teren ce are faţa spre Cuza Vodă, poate rămâne proprietarului, cu noua casă ce şi-a construit-o din cărămidă, dar nu a terminat-o; la valoarea de astăzi a banului, despăgubirea proprietarului n-ar putea depăşi suma de 70-80 de mii de lei, ceea ce ar fi aproape echivalent cu 200 de galbeni, preţ stabilit la tribunal prin Consiliul de Judecată Nr.3451/1948.
Primăria din Târgu Neamţ, ar trebui să contribuie şi ea cu jumătate din această sumă; odată intrată casa în patrimoniul statului şi pentru ca C. M. I. să nu aibă grija ei, s-ar putea conveni cu Mănăstirea Văratec spre a da o maică, care să stea în casă. În acest caz, în camera cea mai mare, să se organizeze un mic muzeu, neavând voie să locuiască nimeni în ea, iar în celelalte două, să poată găzdui maicele de la Văratic când vin la Târgul Neamţ în interesul mănăstirii” (Gh. Dumitroaia (coord.), In memoriam Constantin Matasă, BMA, X, Piatra-Neamţ, 2001, p. 174).
Aşa cum se observă din documentul prezentat anterior, încă din anul 1948 se preconiza amenajarea unui muzeu memorial în această casă, deşi era nevoie de o reabilitare a acesteia (fig. 1).

Fig. 1. Casa memorială Veronica Micle, înainte şi după restaurare

Şi în anii următori s-au făcut demersuri pentru salvarea acestui imobil şi transformarea lui în casă memorială. Astfel, profesorul Dumitru Constantinescu, fondatorul actualului Muzeu de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, a înaintat mai multe adrese oficiale către Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Filiala Arhivelor Statului Năsăud, Arhivele Statului Cluj şi Arhivele Statului Bacău, pentru a obţine informaţii necesare în legătură cu casa poetei Veronica Micle din Târgu Neamţ.

Toate aceste demersuri vor fi duse la îndeplinire abia după 1982, când imobilul este preluat de Complexul Muzeal Judeţean Neamţ.
Din acest moment se poate vorbi cu adevărat despre Casa Memorială ,,Veronica Micle”, instituţie muzeală care a reuşit să păstreze vie amintirea poetei şi să pună în valoare complexa personalitate a acesteia.

Expoziţia permanentă a cunoscut la rândul ei mai multe reorganizări, ultima fiind realizată chiar în 2010, cu prilejul împlinirii a 160 de la naşterea poetei. Cu această ocazie, casa a fost renovată, iar expoziţia din interior a fost actualizată şi adusă la un nivel care permite publicului vizitator să descopere atmosfera epocii în care a trăit şi a scris Veronica Micle (fig. 2 şi fig. 3).

Fig. 2. Imagini din expoziţia permanentă

Fig. 3. Afişul care a anunţat redeschiderea expoziţiei

În cele trei săli de expoziţie sunt prezentate pe larg principalele momente din viaţa şi activitatea literară a poetei.

Prima încăpere cuprinde mai multe vitrine, obiecte personale şi panouri care prezintă biografia poetei, prietenia dintre ea şi Mihai Eminescu, mărturii contemporane referitoare la personalitatea ei, dar şi opinii privitoare la creaţia sa literară. Sunt expuse fotocopii după manuscrise, corespondenţă, documente şi cărţi, care evidenţiază personalitatea şi talentul muzei eminesciene.

În cea de a doua încăpere pot fi văzute piese de mobilier şi îmbrăcăminte, specifice celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, care ilustrează fidel ambianţa epocii, mai ales că unele dintre acestea au aparţinut familiei poetei.

A treia sală a expoziţiei se identifică de fapt cu spaţiul de lucru al Veronicăi Micle, iar piesa de rezistenţă este chiar biroul la care poeta a scris o parte din poeziile sale şi scrisorile către Eminescu. În această încăpere pot fi admirate şi alte obiecte de valoare: un frumos suport de argint pentru cărţi, o călimară deosebită, oglinda mare de cristal, piese de mobilier.

Deşi nu are o existenţă îndelungată ca şi instituţie muzeală, Casa Memorială ,,Veronica Micle”, este unul dintre puţinele locuri care acordă atenţia cuvenită celei care a fost considerată muza lui Eminescu, iar numărul apreciabil de vizitatori care trec pragul acestei case constituie o dovadă în plus că Veronica Micle are o importanţă aparte între personalităţile feminine ale literaturii române.

Vasile Diaconu *

* Articol preluat din revista Memoria Antiquitatis volumul XXVII, 2011, p. 367-374